7 Mai 2001

Sunt în curtea unui campus universitar frumos din Belgrad unde m-am cazat de aproximativ o oră împreună cu ceilalți 15 colegi ai mei.

E după amiază, afară aerul e uscat, iar tricoul mi se lipește de spate.

Simt un mic junghi în stomac la gândul că mâine voi juca, iar sala va fi plină, dar acum încerc mă relaxez.

Mâine seara vom susține un spectacol la primul Festival Internațional de Teatru Francez din Serbia.

Am venit în Belgrad cu trupa de teatru Amifran din care fac parte.

Vom juca și vom participa la reprezentații cu trupe din 3 continente.

Suntem pentru prima oară în Serbia, iar țara încă se reface după războiul din Iugoslavia.

 

Acum, însă, avem program „de voie” preț de câteva ore ca să ne odihnim sau să facem mici plimbări de „recunoaștere”. Mâine începe festivalul și trebuie să fim în formă.

– Andrei, dăm o tură prin Belgrad? Mă întreabă Tavi, unul dintre colegii mei mai mari.

– Da, hai, răspund repede. Dar numai pe aici, prin zonă, ca să prindem cina. Am o foame în mine de tâmpesc.

– Da, băi, confirmă Tavi. Ne plimbăm pe aici, prin zonă.

Tavi cu mine ne cerem de la profesorul nostru coordonator pe care  îl anunțăm că facem o scurtă plimbare prin oraș, dar nu lipsim mult. Suntem liceeni amândoi, deci trebuie să „ne cerem” ca să părăsim locul. 🙂

Ieșim pe poarta internatului și pornim pe stradă în jos. Cartierul în care ne aflăm e puțin în urcare, iar centrul orașului pare să fie pe vale în jos.

Băi, dar e pușcat rău orașul, zice Tavi. Gropile de la noi sunt vax.

– Știu ce zici, îi răspund. Ai mei nici n-au vrut să mă lase în Serbia când au aflat că lumea protestează în stradă și că e debandadă.

– Dar de ce, mă? S-au temut că te prind oamenii și-ți fac pe spate semnul lui Zoro cu briceagul? Întreabă Tavi cu gura până la urechi.

– Hai, mă, ești țăran! Faci mișto de mine? Răspund imediat. Știi ce s-a panicat bună-mea când i-am zis că plec? Tot comenta c-a văzut la televizor arme, bombe, lupte în stradă și chestii din astea. Că să nu mă duc, că-i periculos. Habar n-ai cât m-a tot frecat.

– Las că-i trece, zice Tavi, apoi îmi ridică mingea la fileu. Bem o bere?

Invitația lui Tavi îmi provoacă o mică ploaie în cerul gurii.

Pe spatele tricolului am deja două pete de umezeală de la aerul cald, iar temperatura asfaltului se simte până în cauciucul sandalelor mele.

– Ar fi o idee, zic eu cu jumătare de gură, dar nu prea am bani la mine.

– Las’ că e pe mine tura asta, răspunde Tavi.

 

LA BERE

Intrăm la o terasă și ne așezăm la masă.

Chelnerița, o sârboaică de 1 metru 60 și 80 de kilograme, așază ferm și masculin halbele pe masă, iar noi le prindem de toartă fericiți. Le ciocnim și le ducem la gură.

– Băi, mie îmi place în Serbia! Spun eu încântat după ce las berea blondă să-mi curgă pe gât în jos.

– Și mie, confirmă Tavi! Ai văzut ce bunăciuni au? Bine, nu balena asta care ne servește. Zic așa, la modul general.

– Măi, mie îmi place de ei ca popor, spun eu filosofic. Știu să se distreze. Au atâtea necazuri: sărăcie, conducere de c##t, Miloșevici, lupte în stradă, dar le place viața: mânâncă bine, beau bine. Au sânge în ei. Sunt vii.

Tavi cu mine mai comandăm o halbă. El plătește, deci profit fără milă.

La un moment dat Tavi întreabă spontan:

– La cât era cina aia?

– Parcă la ora, stai să văd cât e ceasul, răpund un pic confuz.

 

Afară e deja întuneric, aerul începe să aibă temperatura berii din halbă, iar prin piele îmi trec primele frisoane de la răcoare.

Mă uit la ceas și exclam!

– Băi, să mor eu! E trecut de ora 9 și la 6 trebuia să fim la campusul ăla!

– Nu-i bai, răspunde Tavi relaxat. Plătim și mergem.

Ieșim din cârciumă și o luăm pe stradă înainte. Pășim în liniște cam 200 de metri, dar nu recunosc niciuna dintre casele pe care le vedem în jur.

– Tavi, noi, de fapt, unde suntem cazați? Îl întreb ușor timid.

– Ceva internat, campus, știe-i Dracu, răspunde el rapid.

– Bine, bine, dar cum îi zice? Insist eu.

– Internat, în p# mea, nu știu, răspunde Tavi iritat.

Mergem înainte, strada e pustie, iar zona în care ajungem nu seamănă de nicio culoare cu cea prin care am venit. Nu recunosc nimic.

– Auzi, bă, Tavi, dar adresa o știm? Întreb tot mai speriat. Adică stradă, număr, cartier, puncte de reper, ceva.

– Lasă, bă, ce te panichezi atâta? Răspunde Tavi relaxat. Ajungem noi cumva. Întrebăm pe cineva și gata. Uite, vine un trecător!

 

NOAPTEA PE STRADĂ

Tavi se apropie de trecător și îi explică în engleză că ne-am pierdut și căutăm locul în care suntem cazați.

– And where is your accommodation? (trad. unde e locul în care sunteți cazați?) Întrebă trecătorul.

– Well, you see, începe să se bâlbâie Tavi

 – Actually, mă bag și eu în discuție, we dont know.

– I see, ne răspunde trecătorul amabil, but give me any information so I can help you.

– Well, we have nothing, răspundem dezamăgiți în cor.

Trecătorul ne lasă, iar noi continuăm drumul dezorientați.

În timp ce pășim simt un miros de praf care-mi intră în nări.  În stânga noastră e o clădire înaltă, rasă pe jumătate și cu mult moloz în jurul ei. Arată ca după un incendiu.

Urmează să aflu doar după 2 zile că e clădirea televiziunii pe care trupele NATO au bombardat-o în timpul războiului din Iugoslavia. Au murit 16 oameni acolo dintr-un șut. Dar eu nu știu asta încă. 🙂

Remarc doar că e o clădire care arată ca un mistreț de 200 de kilograme care grohăie nervos după ce a fost rănit într-o partidă de vânătoare. O fiară care îți taie calea în timp ce tu mergi prin pădure, iar el se uită urât la tine și e gata să te devoreze. Pe întuneric.

Pe stradă e beznă, lumea nu circulă, iar „semiclădirea” scoate dâre de praf și moloz.

Eu cu Tavi hălăduim fără nicio țintă.

N-avem acte, pașapoarte, telefoane sau măcar bani ca să ne sunăm aparținătorii de la vreo cabină publică. Avem, în schimb, câteva beri în fizic cât să fim simpatici cu lumea de pe stradă.

– Ne-am pierdut, ne ajutați? Întreb eu

– Da, hai c-o rezolvăm. Mai răspunde câte un tânăr care știe engleză. Hai că vă facem tur ghidat prin oraș până găsiți cazarea.

– Mulțumim!

(….)

– Acum trebuie să plecăm, scuze. O să găsiți cazarea, nu fă faceți griji. Noapte bună!

Dialogul ăsta se reia de vreo 7 ori dar cu trecători diferiți care parcurg alături noi porțiuni de drum ca și cum am fi într-un pelerinaj pe Santiago de Compostela.

Timpul trece repede, dar problema stagnează.

 

 

CU STRĂINII ÎN CASĂ

La un moment dat ajungem într-o zonă de blocuri. E deja trecut de 3 dimineața.

În curtea blocului doi tineri plimbă cu lesa un cățel puddle și stau de vorbă.

– Perfect, vorbim cu ăștia! Exclamă Tavi fericit.

– Băi, nu știu ce să zic, răspund cu jumătate de gură. Doi bărbați și-un puddle dimineața la 3. Cam dubios, dar în fine.

Tavi intră în discuție cu cei doi tipi care ne zâmbesc și par foarte amabili.

– Haideți la noi acasă. E cald, stăm relaxați și vă ajutăm acolo, exclamă unul dintre ei.

– Da, venim! Răspunde Tavi bucuros.

Mă uit la cei doi tineri și îl chem pe Tavi la o discuție privată.

– Tavi, eu nu mă duc la ăștia în casă nici să mă omori, spun aproape șoptit, ca un prizonier care clipește din ochi de două ori cu speranța că va fi eliberat de trupele inamice.

– De ce, mă? Ești cu capul? Vor oamenii să ne ajute. Vrei să dormim în stradă ca boschetarii? Răspunde Tavi.

– Băi, e dubios. Intrăm așa, în casele oamenilor. Dacă nu mai ieșim?

– Ce prost, ești, bă! Răspunde Tavi.

– A avut dreptate bună-mea că n-am ce căuta aici, răspund eu șoptit și printre dinți.

Tavi cu mine urcăm în casa celor doi tineri care plimbă puddle-ul.

Ce doi bărbați ne servesc cu un ceai.

Unul dintre ei aduce o carte de telefoane groasă cât 4 cărămizi suprapuse și începe să apuce problema mai organizat și mai logic decât noi.

– Unde are loc festivalul la care participați voi?

– La teatru, răspund eu.

– Bine, bine, dar ce teatru? Avem aproape 20 în Belgrad. Răspunde proprietarul puddle-ului pe care n-am reținut cum îl cheamă.

– .. duuu, stai să-mi amintesc, spun eu. Duško Radović! Exclam eu ca un elev care a fost scos la răspuns și și-a amintit, în sfârșit, definiția cromozomului și a biocenozei.

– Perfect, răspunde „omul puddle”. În cazul în care nu găsim în noaptea asta locul în care sunteți cazați mâine dimineața vă ducem la teatru și tot rezolvăm problema. Ajungeți la festival și vă recuperează trupa din care faceți parte.

– Băi, e o idee, zice Tavi. Punem un sac de dormit acolo și dimineața o să fim primii la festival.

– Auziți, continuă tipul cu piddle-ul. Dar n-aveți niciun număr de contact din trupa voastră? Nu ați sunat să spuneți că v-ați pierdut?

– Nu, n-avem nimic, răspundem jenați eu cu Tavi.

 

Tipul care ne găzduiește în apartamentul lui pare că e de la ani lumină mai deștept și organizat ca noi.

– Bănuiesc că nu vreți să vă sunați părinții în România la 3 noaptea să le ziceți că v-ați pierdut în Belgrad, nu?

– Normal că nu-i sunăm! Răspunde Tavi. Mai capăt eu calculator după aia …

– Părinți ca părinți, răspund eu, dar moare bunica mea dacă fac asta.

– Termină, bă, cu bună-ta aia că deja mă enervezi. Îmi spune repede Tavi în română ca să-l înțeleg doar eu, iar conversația continuă în engleză așa cum a început.

 

– Sunați organizatorul festivalului, sugerează omul puddle. Cine organizează?

– Nu știm exact. E un tip Milos Rajkovic, spun eu repede în timp ce deschid cartea de telefon.

– Poți să-l cauți liniștit, spune „Puddle”, dar ăsta e un nume comun în Serbia. O să găsești cel puțin 10 pagini cu Milos Rajkovic.

 

Omul Puddle are dreptate.

Nu e o soluție să-i sunăm la 4 dimineața pe toți Rajkovicii din Belgrad ca să-i întrebăm dacă n-au organizat cumva un festival de teatru și, eventual, dacă știu pe unde suntem cazați.

Ne scuzați, domnul Rajkovic, dar eu cu Tavi am băut câteva beri și avem nevoie de ajutor ca să fim conduși în paturile noastre. 🙂

Discuția continuă și se face, încet, ora 5 dimineața.

Băieții care ne-au găzduit ne arată cum ajungem la teatrul în care se va desfășura festivalul.

Tavi cu mine suntem din nou în stradă și mai mergem așa, dezorientați, încă o oră. Dăm, în final, de o mașină de poliție în care stau cuminți doi ofițeri.

Do you speak English? We have a problem!, le explicăm polițiștilor după ce batem elegant în geamul mașinii ca două prostituate care agață un client proaspăt parcat la marginea șoselei.

 

 

LA POLIȚIE

Polițiștii ne iau în mașină și ne duc la secție. Așteptăm puțin pe coridor, dar suntem preluați de o doamnă ofițer care ne pune să relatăm din nou ce-am pățit.

– Mda, spune doamna tot în engleză. Festivalul dumneavoastră figurează în evidențele noastre, iar participanții din cele 20 de țări sunt cazați în 5 unități. Una trebuie să fie a dumneavoastră. Vă duce echipajul în toate cele 5 până recunoașteți locul care trebuie.

Mașina ne preia și explorăm, pe rând, internate, campusuri și pensiuni din Belgrad până găsim locul nostru.

La 7 dimineața suntem înapoi în curtea campusului din care am ieșit cu o zi înainte ca să bem o bere.

Intrăm în cameră.

– Bă, voi sunteți demenți! Proștii dracului, strigă la noi Sergiu, unul dintre colegii de trupă care urmau să doarmă cu noi în cameră.

– Ne-am panicat toată noaptea. Nu i-am zis nimic profului ca să vă acoperim. Am zis că, dacă nu vă întoarceți până la 7, ne alertăm și sunăm poliția. Băi, cretinilor, băi! Ne admonestează un alt coleg.

 

La ora 10 dimineața suntem cu toții la teatru și ne uităm la primul spectacol pe care îl joacă o trupă din Franța.

Piesa e slăbuță, monotonă actorii sunt lipsiți de vlagă, iar pe mine mă ia o stare de cald.

Mă las pe spate și mă simt ca într-un jacuzzi cu apă caldă. Văd tot mai în ceață și mă simt din ce în ce mai bine, dar plăcerea mea se oprește brusc.

Pe umărul drept simt o mână grea, care mă scutură ca și cum aș fi într-o mașină care frânează brusc.

E mâna profesorului nostru coordonator.

Andrei! Tavi! Nu știu ce ați făcut azi noapte, dar dacă dormiți la spectacol aveți bunul simț să nu sforăiți!

 

Din păcate, spectacolul a durat peste două ore, iar senzația cu mine în apă caldă m-a luat de mai multe ori până la final.

Actorii de pe scenă parcă aveau „grijă” să ațipesc în prezența lor și să-mi las capul pe spate ca un parlamentar român destoinic în timpul unei ședințe plictisitoare de plen.

 

Au trecut peste 18 ani de la episodul din Belgrad, iar teatru nu mai fac de ani buni.

Totuși, asist la jde mii de prezentări, prelegeri, TED Talks, prezentări business, adică alte categorii spectacolecu alt tip de actori”.

Și, DA, recunosc. Mă mai ia somnul.

 

Sigur, m-am maturizat.

Rezist mai bine la oboseală și nu închid ochii atât de ușor, dar mi-e greu să mă concentrez la o prezentare care nu-mi place.

 

Poate ți s-a întâmplat și ție să ai momente în care-ți vine să te urci în tavan de plictiseală în timp ce o altă persoană ține un discurs.

Poate că nu te-a luat somnul, așa cum am pățit-o eu, dar a fost destul că ai apucat telefonul mobil și ți-ai verificat mailul între timp.

Poate ai avut o zi proastă și nu te-ai putut concentra la ceea ce spunea omul din fața ta.

Te-ai simțit apoi vinovat că nu i-ai dat atenție omului de pe scenă care chiar spunea lucruri interesante, valoroase și pline de conținut. Dar și tu ai grijile, problemele și, uneori, oboseala ta.

E normal, nu?

 

În cazul în care ți s-a întâmplat cel puțin o dată să vezi că un om îți vorbește, iar tu nu percutezi deloc la ceea ce el spune, poate că ești de acord cu mine când spun că atunci când ții o prezentare, oamenii din public, cei care te privesc, vin în sală cu un bagaj.

 

DE CE NU MAI SUNT OAMENII ATENȚI LA TINE ATUNCI CÂND LE VORBEȘTI?

Concret, unii oameni își poartă cu ei grijile de la serviciu, alții își aduc tristețea s-au certat dimineața cu o persoană dragă sau alții vin cu oboseală că s-au plimbat prin Belgrad cu poliția. 🙂

Avem n motive să fim neatenți atunci când ni se vorbește și, poate, nu e cazul să ne simțim vinovați.

 

Zilele trecute am găsit în Revista Cariere un studiu făcut în 2015 de către compania Microsoft conform căruia noi, oamenii, nu mai reușim astăzi să ne menținem concentrați nici măcar cât un pește.

Da, serios, cei de la Microsoft au calculat în 2015 modul în care attention span-ul nostru a evoluat (pardon, involuat) de-a lungul anilor. 🙂

Rezultatul?

În 2000 puteam să ne menținem concentrarea 12 secunde, iar astăzi nu reușim nici măcar 8 secunde, în condițiile în care un pește are un attention span mediu de 9 secunde.

Iată, deci, că și atunci când NU ne e somn tindem oricum să ne abatem atenția de la ceea ce ni se spune.

Explicațiile fenomenului sunt la mintea cocoșului: avem telefoane inteligente, tablete și toate la un loc ne fac să fim disipați și să călătorim mental în câte 7 destinații în același timp. De asta ne trezim cu ochii în tavan atunci când alții ne vorbesc.

 

Dar pentru fiecare dintre noi există „Ziua Judecății” sau Răzbunarea.

Concret, vine ziua când noi vorbim și pe alții îi ia somnul. 🙂 

Cum am putea, oare, să scăpăm de riscul ca alții să ațipească pe vorbele noastre?

În definitiv, e păcat să le vorbim unor oameni care stau cu botul în telefon.

 

 

CUM SĂ MENȚII ENERGIA RIDICATĂ ÎN SALĂ ATUNCI CÂND VORBEȘTI? 

Am să-ți scriu, mai departe, 5 trucuri care te pot ajuta să trezești oamenii atunci când oamenii sunt obosiți și apatici. Iată-le. 

  1. Spune povești

Ești cum mine acum și încă citești trucul cu numărul 1?

Atunci probabil că ai citit și întâmplarea mea cu poliția din Belgrad și clădirea bombardată, iar acum urmărești continuarea.

Episodul cu Belgrad e o poveste. O poți numi întâmplare sau „fază”, dar e o situație reală pe care am trăit-o.

Mi-am dorit să-ți împărtășesc episodul din Serbia pentru că îmi doresc prin asta să ne apropiem mai mult. Sunt om ca tine, nu un robot care îți toarnă informații.

Principiul e valabil și în public speaking.

Dacă vrei ca publicul tău să adoarmă, atunci e ok: „toarnă-le pe gât” cifre și date fără să relatezi măcar un episod, o întâmplare care să-ți susțină mesajul.

Da, probabil îmi vei spune că rolul poveștii e să adoarmă copiii. Am să-ți dau dreptate atunci când e vorba despre Scufița Roșie sau Capra cu Trei Iezi.

Totuși, în discursul tău o poveste mișto va avea alt efect: va trezi sala și te va ajuta pe tine să te conectezi cu oamenii.

 

  1. Activează-i

Poate îți amintești de momentul în care proful meu coordonator mi-a pus mâna pe umăr și m-a scuturat. Am fost obligat să mă trezesc și să deschid ochii.

„Scutură” și tu oamenii din sală. Iată câteva metode simple:

  • pune întrebări
  • cere-le să ridice o mână, un picior, orice 🙂
  • propune-le exerciții de mișcare, încălzire.

 

Pe scurt, nu le da voie să lâncezească în timp ce tu le vorbești.

 

  1. Glumește, fii un pic funny

Știu, părerile despre umor sunt împărțite.

Unii specialiști spun că trebuie să fii atent la glumele pe care le scoți pentru că riști să-ți „scoli oamenii în cap”.

De cealaltă parte, constipația e boală grea, iar oamenii s-au cam săturat de oameni care se comportă ca niște bișoni scrobiți, așa că fii relaxat și glumeț.

Sigur, dacă vrei să spui bancuri cu Ițic și Rașela într-o sală plină cu evrei cere un feedback înainte.  Concret, asigură-te că gluma e inofensivă și nu jignește pe nimeni.

E ok să ai umor cât timp îți cunoști publicul.

 

  1. Schimbă-ți poziția pe scenă

Ai încercat vreodată să te uiți la un punct fix mai mult de 15 minute?

Imaginează-ți acum că speakerul din fața ta stă o oră în aceeași poziție și nu se mișcă din loc. În cât timp îți va fugi privirea în alte părți?

Iată de ce, dacă vrei ca oamenii să fie atenți, atunci mișcă-le gâtul din când în când. Concret, fă-i să se întoarcă pentru că asta îi ajută să-și pună sângele în mișcare și să se ventileze mai bine. 🙂

Da, știu, ne-a învățat școala să stăm cuminți în bănci și să ne uităm de acolo la proful care stă nemișcat la catedră. Totuși, nu e necesar să repetăm experiența asta atunci când ținem prezentări.

 

  1. Variază volumul vocii și intonează

Imaginează-ți un pacient care stă întins pe patul de spital la terapie intensivă.

E conectat la aparate, iar în dreapta lui se află un monitor pe care se vede linia pulsului său.

Atunci când pacientul e viu, linia se mișcă în sus și în jos, iar când pacientul moare linia devine dreaptă. Așa e și cu vocea noastră.

Dacă vorbim în aceeași notă discursul e liniar, deci mort. Dacă mai ridicăm ritmul, volumul, apoi le mai coborâm, totul prinde viață.

Mă pregătesc să închei, dar aș vrea să te las cu următoarea situație la care te rog să te gândești.

Sala e plină, sunt 100 de persoane, aproape toate obosite.

Moderatorul evenimentului e și el chinuit, obosit, iar înaintea ta au fost vreo 3 discursuri sforăitoare.

Și atunci apari Tu!

Umor, stil, clasă, interacțiune.

Ai în tine energie cât 4 sportivi de performanță și dai cu ea în sală.

Oamenii sunt tot mai atenți: râd cu tine, îți răspund la întrebări și te susțin. Te simți din ce în ce mai realxat pentru că ai sprijinul publicului. Cum ar fi?

P.S.

Te rog lasă-mi un comment mai jos și răspunde-mi la următoarea întrebare

Ce te face pe tine să adormi” la un speech?

Abia aștept să aflu părerea ta. Am să învăț din ea și am să-ți răspund la comentariu. 🙂