– Salut, Andrei, ce faci? Mă întreabă Mișu, un prieten vechi din facultate.

– Bine, Mișu, îi răspund! Am venit și eu să mai învăț una-alta. Vreau să ascult câteva prezentări faine dacă tot e conferință business și vine spuma Clujului.

– Dar s-au organizat bine, punctează Mișu: hotel de fițe, 250 de oameni în sală. Eveniment de forță.

– Ai reținut lista de speakeri din panelul despre strategia Clujului? îl întreb pe amicul meu Mișu.

– Păi, din ce-am văzut pe site vin primarul, 4 miniștri din Guvern, top 5 jucători pe piața de IT din Cluj, profi universitari, lume bună. Prezentările vor fi în engleză că vin și 2 speakeri de afară. Va fi un panel în care se pun toți ăștia la masă ca să discute.

– Da, băi, exclam eu cu puțină ironie, numai cremă și smântână o să vedem la conferința asta. Hai să stăm în spate că suntem singurii în tricou și blugi. Toată lumea e la 4 ace și pute a Christian Dior.

– Da, da râde Mișu. Noi, țăranii prost îmbrăcați stăm în spate low profile. Să nu ne vadă domnii.

Între timp sala se umple. Rânduri, rânduri, intră în încăpere peste 200 de persoane care trec cu bine de mesele din hol pe care scrie Registration. Organizatorii sunt și ei bine îmbrăcați: au ecusoane și zâmbesc profi orice i-ai întreba.

O parte dintre vorbitori și invitați își fac apariția: sunt vedete locale, așa că îi recunoști imediat.

Bărbații au costume bleu, business, cămăși albe impecabil croite, iar doamnele poartă taioare, au coafuri pline de stil și multe accesorii asortate: poșete din piele fină, brățări, brizbrizuri de calitate.

În fața sălii se află o masă prezidiu în formă de U la care urmează să stea invitații: sunt oamenii de afaceri, politicienii și experții care vor ține cuvântări și vor analiza viitorul Clujului.

– Andrei, poți să vii puțin, te rog? Aud o voce din spate și mă întorc imediat să văd cine mă cheamă.

– O, ce mă bucur să vă văd! exclam bucuros că întâlnesc o persoană cunoscută! Știam că veți vorbi la conferință și am venit să vă văd.
Doamna care mă cheamă din spate în timp ce vorbesc cu Mișu îmi este o fostă colaboratoare dragă mie: femeie de afaceri, lider de organizație, o personalitate locală. O doamnă pe care o admir.

– Andrei, sunt într-o situație nasoală și am nevoie de ajutorul tău. Am o urgență în familie și trebuie să plec.

– Of, ce rău îmi pare, exclam! Chiar îmi doream să vă ascult mai ales că ați făcut atât de multe pentru mediul business și opinia dumneavoastră ca expe…

– Andrei, poți să ții tu prezentarea în locul meu? mi-o taie doamna. Ai lucrat la strategia Clujului. Cunoști subiectul, știu că te vei descurca.

– Vai, dar eu nu m-am pregă…

– Știu, vei fi printre ultimii vorbitori, deci ai timp să-ți faci rapid o prezentare. Uite, poți să le vorbești despre cercetarea ta de doctorat în care chiar ai scris despre brandul Clujului. Te rog mult!

– Dar eu… răspund cu ultimele forțe.

– Îți mulțumesc! Mă bazez pe tine.

Între timp pe lângă mine trece convoiul de speakeri care tocmai a intrat în sală: primarul, 2 rectori de universități, 2 miniștri, 4 oameni de afaceri cunoscuți în oraș. Somitățile se îndreaptă în pas cadențat către masa prezidiu în formă de U din fața sălii.

Unul dintre organizatori se apropie de mine în timp ce stau lângă ușa de la intrare și mă uit pierdut într-un punct fix:

– Domnule Țigănaș, înțeleg că veți vorbi dumneavoastră în locul doamnei. Vă rog, poftiți la prezidiu.

– Câ..câ…câ…

– Doriți să spuneți ceva, domnule Țigănaș? Mă întreabă protocolar domnișoara din stafful de organizare.

– Câ…cât timp va trebui să vorbesc? întreb cu o voce stinsă și foarte subțire ca și cum cineva îmi strânge zona intimă cu menghina.

10 minute! Haideți la prezidiu că începem imediat.

Rămân singur în picioare, mă uit la forfota din sală și la masa în formă de U. Locurile s-au umplut: și-n public și pe scenă.

Îmi frământ degetele de la mâini și am impresia că ating mâinile unui mort care stau împreunate în jurul unei lumânări stinse. Ating ușor tâmpla dreaptă și simt o venă cum pulsează repetat, iar fața mea are temperatura unui reșou gata încins în contrast cu mâinile care par să aibă sub 0 grade.

– Poftiți la prezidiu, domnule Țigănaș, repetă organizatoarea. Toți invitații s-au așezat și urmează să începem.

– Aha! e tot ce mai pot zice.

Decid să-mi maschez fața alungită de cadavru cu un zâmbet larg și exagerat care-mi dezvelește toți dinții. Concret, bag exact zâmbetul ăla pe care-l avea Ion Iliescu în vremurile lui de glorie. Mi se pare că asta e singura soluție ca să par relaxat, deși pe spate simt că mi s-a lipit tricoul, iar în burtă simt că mă lovește cineva cu un pumn de oțel.

Mă așez la masă, dau mâna cu vecinii din dreapta mea și scot rapid un pix și o hârtie ca să-mi fac o schemă pentru prezentarea pe care o voi ține.

– Despre ce vei vorbi? Mă întreabă speakerul de lângă, un reputat profesor de economie.

– Am să vorbesc despre…. las o pauză lungă și mă uit rușinat la blugii mei, tricoul polo cu dungi orizontale și tot outfitul sport care contrastează cu costumele și taioarele de firmă ale oamenilor de la masă.

Simt un pumn în stomac și, brusc, încep să croșetez în minte un plan de urgență:

mai întâi, îmi spun în gând, am să mă duc discret până la baie că oricum mă paște o diaree, iar apoi fug din hotel pe ușa din spate. La final, îmi fac bagajele și dispar din Cluj. Definitiv. Mama mea stă la țară și am să locuiesc la ea toată viața. Am să stau acolo ascuns ca să nu mă mai vadă nimeni niciodată. Mor de rușine.

– Deci despre ce vei vorbi? Insistă profesorul

– Am să vorbesc despre…. înghit în sec, număr până la 3 și continui cursiv: industriile creative, rolul lor în economie și impactul pe care îl au în direcția strategică a orașului.

– Hm! Interesant. Tu ești bun la asta: ai experiență în publicitate, un doctorat în domeniu. Succes! Îmi spune el.

– Mulțumesc, răspund fericit că am scăpat ieftin.

Conferința începe, iar planul meu cu mersul la budă pică din start. Trebuie să rămân la masă, iar lumina îmi bate în față. În fund simt o tensiune ca atunci când ești la baie și urmează să faci ceva în vasul de WC.

Discursurile speakerilor curg unul după celălalt: vorbe frumoase, chestii generale, nimic concret.
Apuc să-mi schițez și eu câteva idei pentru momentul în care îmi va veni rândul.

La un moment dat aud fraza minune din gura moderatorului care-mi reactivează tensiunea din stomac:

And now I will invite Mr. Andrei Tiganas to take the floor!

Hey, where is the mic? I don’t find it, întreb eu, golănește, ca un rapper, iar o parte din public începe să zâmbească.

Îmi dau seama că, la cum arăt, adică singurul speaker în tricou, blugi și nebărbierit asta e tot ce-mi rămâne: să fiu relaxat, jucăuș, să spun cuvinte simple și să o fac pe spiritualul.

Încep să vorbesc despre Cluj, creație, business, pasiune și suflet. Încet, încet, ideile se leagă.

Închid puțin ochii și în față mi se răsfoiesc automat paginile din teza mea de doctorat. Încep să-mi imaginez că sunt la o cafea cu un prieten bun căruia îi povestesc despre cât de fain e orașul în care trăiesc și cum am putea să facem ca să-l promovăm mai bine.

Zâmbesc larg, mă uit la oameni și îmi duc ușor mâna la inimă în clipa în care spun:

Cluj has a heart and a soul! Like human beings, you know?

Timpul expiră mai repede decât îmi imaginez, mai spun o frază de final, iar moderatorul preia microfonul.
Mai rămân la masa prezidiu până când se fac formalitățile de încheiere.

Stau 5 minute la networking, primesc două felicitări de la ceilalți speakeri și fug, în sfârșit, în locul pe care-l așteptam de două ore: la budă.

Stau în baie aproape o jumătate de oră și-mi repet singur în șoaptă: „poftiți la prezidiu, domnule Țigănaș! Începem.”

Ies din hotel și dispar. Umblu pe jos în drum spre casă și mi se mișcă buzele. Vorbesc singur și încă sunt în transă, șocat de tot ce-am pățit. Reiau de cel puțin 5 ori refrenul cu „poftiți la prezidiu, domnule Țigănaș!” în timp ce umblu pe stradă pierdut și teleghidat.

Am să-ți spun ce am făcut acasă în noaptea de după speechul cu pricina, dar lasă-mă să-ți explic întâi de ce m-am pus să-ți povestesc toată întâmplarea asta care datează de mulți ani.

Aș vrea să știi că de fiecare dacă când un om îmi spune „am emoții”, știu exact la ce se referă acel om. Știu pentru că simt emoții pe pielea mea de fiecare dată când trebuie să vorbesc în public.

Nici Guerrilla, Pro TV, nici cursurile pe care le-am ținut în universitate sau sutele de ore de training din spate nu m-au făcut să uit complet momentele în care aveam gât uscat, picioare care tremurau și dâre de transpirație care-mi curgeau pe șira spinării înainte să țin un discurs.

Ani la rândul n-am avut habar că frica să vorbești în public se numește, “fancy”, glosofobie și că de ea suferă 3 din 4 oameni.

În 2017, de pildă, cei de la Brain Research Institute au ajuns la concluzia că procentul oamenilor cărora le tremură „țurloaiele” atunci când trebuie să lege în public două propoziții e de 74%.

În cazul în care simți frică până în măduva oaselor atunci când trebuie să prezinți ceva, te rog nu te simți vinovat.

Grav e să nu simți nimic atunci când în fața ta sunt oameni cărora trebuie să le atingi inima.

Hai mai bine să-ți zic, ca omul pățit, 3 idei care te pot ajuta să treci peste emoții atunci când îți vine momentul să vorbești în public.

1. NU OPRI DISCURSUL CA SĂ SPUI:„AM EMOȚII”. Nu te-ajută la nimic, ba chiar îți face rău

Da, știu, probabil te gândești că asta te face mai autentic, mai sincer, iar oamenii vor empatiza, dar când spunem „am emoții” noi, de fapt, NU suntem autentici.

Noi nu le spunem dezinteresat oamenilor că suntem ființe vulnerabile, ci avem un obiectiv ascuns în spatele replicii: vrem confirmare și apreciere, ca un copil mic care așteaptă să i se zică BRAVO!
Așteptăm aplauze de încurajare sau șușoteli, chiar exclamații din public:

Te descurci minunat!

Ești grozav!

Oamenii care te periază vor fi cu tine la fel de sinceri ca în bancul cu Lordul John și Lady Mary.
Nu știi bancul? Hai că ți-l zic repede.

Lordul John cu Lady Mary fac dragoste în dormitor.
– Domnul a terminat? Întreabă Lady Mary
– Da, răspunde Lordul John
– Atunci: oooh! Ooooh!

Oamenii sunt buni și te vor încuraja dacă le spui că ai emoții, dar gesturile lor vor fi seci și artificiale exact ca acel oooh! Ooooh! teatral și exagerat pe care îl scoate Lady Mary la capătul unei partide de sex de pe urma căreia ea n-a simțit absolut nimic.

Adevărul trist e că oamenilor din sală nu le pasă de emoțiile tale. Îți vor face pe plac și îți vor spune complimente, dar în mintea și sufletul lor ei se vor decupla de la tine și ceea ce ai tu să le comunici. Încrederea lor în tine se va duce pe apa sâmbetei chiar dacă, de complezență, nu-ți vor arăta asta.

2. INTERACȚIONEAZĂ CU OAMENII DIN SALĂ ȘI ÎMPRIETENEȘTE-TE CU EI

Câți dintre voi vă confruntați cu problema x? Wow, atât de multe mâini ridicate!

Aș vrea să știu care e motivul pentru care ați venit astăzi aici. Cine mă ajută cu un răspuns? Da, mulțumesc. Altcineva?

La ce vă gândiți atunci când spuneți public speaking? Cine-mi poate da un cuvânt cheie? Conectare? Super, mulțumesc!

Iată doar câteva dintre zecile, sutele de formule care te pot ajuta să conversezi cu oamenii din sală.

Când răspunsurile vin, începi să simți altă energie. Vei vedea că poți să te transpui, pur și simplu, într-o discuție relaxată în care NU doar tu porți responsabilitatea dialogului, ci și interlocutorii tăi.

Eviți, cel puțin în primele minute, povara că trebuie să reciți o poezie pe care, poate, ai uitat-o de la prea mult stres.

Eu, de exemplu, atunci când țin traininguri, nici nu concep să vorbesc fără să interacționez înainte cu oamenii din sală. Facem un ping pong de replici.

După o conversație de început sunt șanse mari să simți că emoția scade și, așa, îți poți construi, încet, retorica pe care ți-ai propus-o inițial.

3. MIȘCĂ-TE. NU EȘTI COPAC

Wow, ce mare e sala!

Auăleu, ce mulți oameni sun în sală!
Oh, my God, ce mic și neînsemnat sunt eu!

Cam astea sunt gândurile interioare pe care tindem să le avem atunci când emoțiile ne invadează.
Ne facem fizic din ce în ce mai mici, vocea se stinge, uităm să gesticulăm și suntem în stare să intrăm în pâmânt.

Totul se poate schimba dacă alegi să faci câțiva pași. Spargi o bulă de stres care te înconjoară și te face să te blochezi. Sigur, nu e pont să te miști ca un titirez prin sală, dar pașii mari și fermi pe care să-i corelezi cu etapele din discursul tău îți dau altă forță și stare de bine. Cresc șansele să te simți mai sigur pe tine și mai autentic.

Probabil că și ție, la fel ca mie, îți place să fii autentic. Poate că și tu detești speakerii artificiali cu zâmbet Colgate și batistuță la piept care îți recită mecanic texte comerciale în loc să-ți vorbească din inimă și să te atingă la nivel emoțional.

Dacă iubești să fii autentic, amintește-ți că cea mai simplă metodă prin care să scapi de emoții e să povestești cu oamenii, să-i privești în ochi, să-i asculți și să le vorbești din suflet.

Iar dacă vocea-ți tremură, urechile ți se roșesc, tu nu te da bătut cu una-două.

Cum ar fi să-ți continui discursul, să-ți servești oamenii din public și le arăți până la capăt că ei sunt mai importanți pentru tine decât propria ta emoție?

Cum ar fi ca, la finalul discursului, oamenii să vină la tine și să-ți spună sincer, din inimă și fără să-i oblige nimeni: îți mulțumesc! Ai fost o inspirație pentru mine?

P.S.

Ți-am promis că-ți spun ce am făcut seara acasă după conferința business la care am tremurat de emoții.
Merg în bucătărie, scot o bere din frigider, beau mai puțin de jumătate din cutie și mă îmbăt mangă din doar câteva guri. Atât de slab și obosit e organismul meu după toată experiența zilei.
Hai să dormi, iubire, uite în ce hal arăți! Îmi spune Corina, soția mea, care mă ajută să nu mă clatin în drum spre dormitor în timp ce râd și urlu cu limba împleticită: poftiți la prezidiu, domnu’ Țigănaș!

P.P.S.

Tu ce faci când ai emoții înaintea unui discurs? Te rog lasă-mi un comment.
Am multe de învățat din experiența ta, așa că aș vrea să-mi spui cum faci tu atunci când te doare stomacul și îți tremură picioarele în fața publicului.
Am să citesc fiecare comment și promit să răspund la toate.

Sursă foto: Jurnal de Maramureș