Bufonul de Serviciu
Genul programului: Comedie.
Dar numai până la un punct.
Despre carte
Cristi Scăunici, poreclit Cacipetine, e un tânăr dintr-un oraș mic din Transilvania.
Atunci când nu muncește pe șantier cu domnu‘ Nelu, șeful său, Cristi are îndeletniciri de artist comediant: spune bancuri, îl imită pe Ceaușescu și face lumea să râdă pe unde apucă: în fața blocului sau în Kokett, cârciuma de vizavi.
Cristi intră într-o zi pe Facebook și dă acolo de o mare oportunitate, dar de aici mai departe treaba se cam împute.
Despre autor
Andrei Țigănaș este „sculptor de voci”, adică prof de dicție și oratorie.
Atunci când mai apucă este și copywriter, adică scriitor de texte pentru site, newslettere sau rețele de socializare.
E om de comunicare și are un doctorat în marketing. Acum regretă că nu l-a plagiat pentru că putea să ajungă și el prim-ministru.
În copilărie Andrei își imita profesorii la școală și organiza ad hoc, pe șestache, spectacole în timpul recreației. Prin urmare, povestea bufonului din carte nu îi e complet străină.
Bufonul de serviciu e prima carte de beletristică pe care Andrei o scrie.
Textul de mai sus pe care tocmai l-ai citit l-am scris tot eu, Andrei. Am o plăcere absolut perversă să povestesc despre mine la persoana a treia. Cred că Becali mă poate înțelege.
Testimoniale
„Refuz să accept ideea că Andrei a urmat Școala de Scris, un proiect în care am pus atât de mult suflet. Dintre toți cursanții mei el e singurul care n-a înțeles nimic. Un bastard.”
„Clienții agenției noastre nu trebuie să afle că Andrei a lucrat aici. Riscăm prejudicii de imagine și pierderi enorme.”
„Am fost colegi la același post de radio și am prezentat o vreme matinalul împreună. Eu duceam în spate toată emisiunea că pe ăsta nu te puteai baza niciodată. Se vede și după cum scrie.”
„Tu chiar n-ai putut să șezi pe fundul tău și să-ți vezi de treabă? Ce-ți lipsea?”
„Da, din păcate. A urmat cursurile facultății noastre.”
„Am încercat să-i fac un corpore sano, că de mens sana nici că poate fi vorba, la ce carte a scos.”
„Eu l-am învățat literele din alfabet, dar acum îmi pare extrem de rău.”
„Sunt membru al IAA Young – Professionals Cluj din 2016. Noi, membrii asociației, numim epoca de tristă amintire cea în care Andrei a fost președintele nostru.”
Ce spune familia mea
„Am decis să-l dezmoștenesc pe Andrei ca urmare a gestului iresponsabil pe care l-a făcut. Speram să nu meargă atât de jos, dar văd că n-are limite.”
„Nu pot să cred că am un frate atât de bolovan. Sigur suntem rude?”
„Ce pot să zic acum?
Sunt mama lui și, teoretic, ar trebui să-l iubesc așa cum e. Dar mi-e foarte greu după ce-a scos aberația asta de carte.”
„12 ani pierduți lângă tine.”
„Poate e mai bine că n-am apucat să-ți citim mizeria asta.
Ne-am fi supărat prea tare.”
„How dare you?” .
De ce ne trebuie acum o carte de comedie
La întrebarea asta nu știu să răspund așa de frumos, dar cunosc pe cineva care poate să explice mai bine ca mine de ce zâmbetul e cel mai bun remediu atunci când timpurile sunt grele.
Maestre Toma Caragiu, aveți legătura:
O carte proastă scrisă bine
Am lansat-o
Cartea e gata și așteaptă să pui mâna pe ea.
Înscrie-te acum dacă vrei să fii printre primii cititori care se vor bucura de poveste.
Prețul echivalează cu două beri, nefiltrate, e drept. Cam cât am fi consumat noi doi la o masă dacă ieșeam să povestim despre carte. Sunt o partidă bună dacă mă scoți în oraș pentru că nu prea beau.
Înscrie-te și vei primi cartea direct la adresa pe care o treci în formular.
O carte proastă scrisă bine
Din noroiul trecutului supraviețuiesc doar lotușii artei.
Aforism de Vasile Ghica
1. Praf de purifel
„Femeile sunt la fel
Sugative-n portofel
Vor doar bani, nu dragoste
Ne mănâncă zilele.”
Maneaua se aude dintr-o mașină Volkswagen Bora de culoare neagră, care stă parcată în fața blocului C1, scara B, de pe strada Câmpul Libertății din orașul Blaj.
Mașina e curată și strălucește ca un bebeluș după băița de seară.
Autoturismul are toate portierele larg deschise, iar în jurul său gravitează, precum electronii pe orbite, trei tineri înalți, solizi, cu geci de fâș colorate și câte o țigară în gură.
– Cât ai dat pe ea, fraiere? întreabă admirativ cel mai înalt dintre băieți în timp ce maneaua crește în intensitate ca să tureze la maximum bașii din boxele mașinii.
Pe strada Câmpul Libertății se văd mai multe blocuri cu patru etaje. Toate sunt cenușii, fără interfon la poartă și au rufe care atârnă răzleț pe sub geamurile apartamentelor.
Astăzi e duminică, ora prânzului, iar mirosul de șnițele iese din geamul bucătăriei de la parterul blocului C1. Mai sus cu un etaj, la 1 și la 2, locatarii nu și-au terminat de pregătit masa festivă de ziua a șaptea. Bătăile de ciocan în scândura de lemn arată că feliile de carne n-au fost încă aruncate în pesmet, ou și tigaia încinsă cu mult ulei.
Peste drum de blocul C1 se găsește un băruleț care poartă demn un paravan din placă ondulată, fixat chiar deasupra ușii de intrare. Mirosul de țigări, votcă și „monopol cu verdiuț” – specialitatea casei – concurează la baionetă cu șnițelele de vizavi. Pe ușa bărulețului scrie mare cu vopsea roșie numele localului: „Kokett”.
Maneaua din mașina Volkswagen duduie tot mai tare, iar tinerii vorbesc între ei vrute și nevrute. Din cauza muzicii date la maximum se aud doar frânturi de mesaje, iar în conversația lor se distinge un singur cuvânt care trimite la aparatul urinar și reproducător al bărbaților.
Ușa de la blocul C1, scara B, se deschide, iar din clădire iese o arătare de aproximativ 180 de centimetri. Înălțimea tânărului care iese din scara blocului contrastează cu numărul de kilograme. Concret, băiatul nu pare să aibă mai mult de 19 ani și este atât de slab, încât dacă vântul ar bate cu putere, doar o pereche de clăpari l-ar mai putea menține, la propriu, cu picioarele pe pământ. Cele două coșuri și un furuncul de pe fața lui stau la adăpostul unui nas lung, mare și coroiat care îi trage capul în jos din cauza greutății. Umerii împinși în față și mica lui cocoașă de pe șira spinării îl fac pe tânăr să semene cu o lansetă pe care doar pescarii de performanță o mai folosesc în tradiționalele competiții catch & release.
Tânărul are în mână un buletin pe care scrie cu litere mari „Scăunici Cristian”. Prea puțină lume îl știe cu numele acesta. Un alt apelativ l-a transformat pe Cristi într-o mică vedetă a cartierului din Blaj cu miros de șnițel, monopol și țigări.
– Cacipetine! Treci încoace, fraiere, strigă unul dintre băieții care stau aliniați lângă
Volkswagen-ul negru cu uși deschise. Hai, bă, fraiere, zi-o pe aia cu praful de purifel. Liviu, deci are copilul ăsta niște dume. Rupe, să mor eu!
– Da’ de ce-i ziceți Cacipetine? întreabă Liviu, posesorul mașinii.
– Păi cum, bă? continuă tipul cu fâș. Ăsta te face să râzi până te caci pe tine. Deci n-ai văzut așa ceva, să mor eu! Treci, bă, încoace!
Cacipetine, că despre el e vorba, își pune picioarele lungi în mișcare și face timid câțiva pași spre grupul de vorbăreți de lângă mașina neagră. Poartă o pereche de blugi trapezi care îi subțiază și mai tare cele două „bețe” ce îl susțin de la brâu în jos. Părul șaten, creț și mare îl face să arate ca o ciupercă ceva mai înaltă, iar ochii mari, albaștri mai atenuează din efectul coșurilor și îi dau feței o tentă ușor aristocratică.
Malacul cu geacă de fâș sprijinit de Volkswagen își mai aprinde o țigară și strigă scurt către Cristi Scăunici care pășește mărunt:
– Ai venit, bulangiule? Hai odată s-o zici pe aia cu purifelul.
Cristi, băiatul cel lung și aplecat, își mișcă hotărât cele două „catalige” care te trimit cu gândul la Olive din povestea lui Popeye Marinarul. Picioarele lui Cacipetine sunt atât de lungi și subțiri, încât un schior profesionist ar ști exact cum să le folosească pe marile pârtii din Alpii francezi.
În timp ce-și mișcă picioarele, Cacipetine se ajută și de cele două mâini pe care le unduiește pe lângă corp ca să prindă mai multă viteză. Se îndreaptă hotărât spre mașina din fața blocului și spre cei patru tineri care o admiră ca pe un brad de Crăciun.
– Liviule, dă mai încet, zice melteanul cu fâș și maneaua se oprește cu totul.
Între timp, la etajele 1 și 2 șnițelele intră în tigaie, iar sfârâitul se aude până afară. Acum vecinele mai trebuie doar să facă piureul și să scoată murăturile din borcan.
– Salut, rostește timid Cristi.
– Bag-o, bă, pe aia cu praful de purifel pe care ai zis-o aseară în bar la Kokett.
Cristi își îndreaptă spatele, deschide ochii mari, iar urechile lungi ca două tălpici de scafandru încep să se miște ușor. Tinerii deja se pun pe râs.
– Băi, deci are la poante copilul ăsta, spune admirativ unul dintre băieții de la mașină, apoi scurt și sever către Cristi. Auzi, dar tu ce faci cu buletinul ăla în mână? Te temi că n-o să te mai recunoască mă-ta? Bagă-l în buzunar și zi.
Cacipetine își vâră imediat buletinul în buzunar și începe spectacolul fără să mai ezite.
– Da, cică la un târg îs multe mese cu legume, fructe, haine second hand, zice el. Într-o parte se vând porci, în altă parte găini. Un bătrân face vată pe băț pentru copii, iar la o terasă de lângă alții beau. Mno. Și vine un pitic de vreun metru 50 cu un borcan în mână și o pălărie lungă în cap care începe să țipe: „Praf de purifel aveeeem!”
– Deci nu cred, să mor io, ce voce scoate din el! Așa, zi mai departe.
– Și tot țipă asta: „Praf de purifel aveeeem! Poftiți la praf de purifeeel.”
Băieții râd și mai scot admirativ câte o înjurătură proaspătă.
– La un moment dat, continuă Cacipetine, vine un tip beat și-l întreabă pe pitic: „Ce-i ăla, bă, praf de purifel? Că mă tot freci de juma’ de oră cu el. Zi ce vinzi.” „Păi uite, domnu’”, răspunde piticul, „aici în borcănaf aveți mulți purifei.”
– Adică pureci, fraiere, te-ai prins? Hă, hă, hă! își spun unul altuia băieții rezemați în spatele mașinii, aproape de portbagaj. Puricei – adică pureci – numai că era fâfâit. Aici e faza, știi?
– Așa, continuă Cacipetine. „Iei un purifel de țeafă, îl pui fub talpa de la pantof, calți tale si fați praf de purifel!”
Băieții de lângă autovehiculul nemțesc râd și se împing între ei, chiar se îmbrâncesc în semn de camaraderie.
– E sec bancul. Să mor eu dacă l-am înțeles. Da-i tare cum îl zice. Las-o pe asta, imită-l pe Becali.
În jurul Volkswagen-ului se face liniște:
– Mori când îl auzi. Zici că-i chiar el, mă!
Cristi își ridică bărbia, își încrețește fruntea, lipește mâinile de corp, trage coatele puțin în spate și își mișcă degetele așa cum doar marele Latifundiar din Pipera o face atunci când anunță un nou transfer la Steaua – sau FCSB, cum îi zice acum. Cu o voce îngroșată, blocată în cerul gurii, care sună ca un râgâit de la apă minerală, Cristi începe să interpreteze personajul.
– „Deci eeeeeeeu! Daaaaaaau! O sută de milioane de dolaaaaaaaari! Pac–pac, m-ai înțeles? Că voi sunteți niște zdrențe și niște hahalere, că nuuuuuu vă puneți voi cu banii lui Becali.”
Cristi încheie spectacolul cu râsul sardonic al patronului-politician: „He, he, he, he, he, he, heeeee!”
Cei patru băieți explodează ca două kukte sub presiune într-un râs pe care nu-l mai pot controla, iar șoferului mașinii îi curg lacrimile pe fața roșie și nebărbierită.
– El îi, să mor eu! Da’ fix așa vorbește, ești nebun?
– Asta nu-i nimic, continuă unul dintre băieți. Imită-l, bă, când îl înjură la telefon pe ziaristul ăla – sau ce-o fi.
– Hai, mă, că-i sărbătoare azi. Îi duminică, răspunde Cristi încet.
– A plecat popa din biserică. Bagă, bă, nu fi cur! Imită-l pe Gigi cum înjură.
Cristi reintră în personaj.
Își umflă tare ochii, își încrețește fruntea și se strâmbă ca și cum în gura lui ar avea o felie de lămâie. Începe să rostească tare, sacadat și din tot sufletul. Se comportă ca un artist care acum dă audiție la teatru și știe că viitorul lui va depinde de această prestație exemplară.
– „Șiiiiii! Îmi bag pula! În Dan Voiculescu! Și-n toată Antena 1! Și tu primul să mi-o sugi mie pe partea economică direct! M-ai înțeles? He, he, he, he, he, he, heeeee!”
Toți râd, iar unul dintre cei patru băieți începe să plesnească tare capota mașinii ca să se descarce mai ușor. Izbiturile lui sună mai tare decât bătaia șnițelului pe scândura de lemn de la etajul 2.
Ceilalți tineri stau aplecați și se țin de burtă ca și cum dizenteria i-ar nimici pe toți, iar acum doar un căcău eliberator îi mai poate salva.
– Îți meriți numele, fraiere. Deci mă cac pe mine. Nu cred! zice râzând Liviu, șoferul
Volkswagen-ului, deloc deranjat că unul dintre tovarășii săi bate cu palma în tabla nou-nouță, proaspăt spălată la OMV.
Melteanul cu fâș care l-a provocat pe Cristi zâmbește mulțumit.
– Ți-am zis eu că-i tare?
– Da, răspunde șoferul bijuteriei negre. Pe ăsta dacă-l ia pe la București vreo televiziune, ceva, în doi ani se pișă pe Bendeac.
– Îi amărât, săracul, n-are el treabă cu Bucureștiul, răspunde șmecherul cu fâș, iar apoi întoarce privirea sever către Cristi. Se uită la el și-i spune scurt:
– Poți să te duci că avem afaceri de discutat.
Toți cei patru băieți își continuă discuția ca și cum Cristi ar fi plecat deja.
– Auzi, dar cine-i Voiculescu ăla? întreabă șoferul mașinii.
– Ceva fraier, dă-l în… Deci tu cu o mie de euro ai schimbat amândouă spoilerele?
– Da, guștere, ce te miri așa?
– Și pe față și pe spate?
– Să orbesc eu dacă nu!
Cristi se îndepărtează de cei trei „afaceriști” din jurul mașinii negre, iar la etajele de mai sus ale blocului C1 se aud deja clinchete de linguri în farfurie.
Supa galbenă cu tășcuțe din aluat și-a făcut apariția pe mesele oamenilor în farfurii adânci, curate și cu desene pe fund.
Capitole
Pagini
Elisabeta Mihăilă, Bârlad
Credeam că scriu prost. Acum, că te citesc, parcă prind și eu un pic de curaj. Îți sunt recunoscător.”
Nelu Costea, Beclean pe Someș, Bistrița Năsăud
“<< Băi, ce chef am de o carte.>> Mi-am spus asta imediat după ce am terminat să-ți citesc porcăria."
Nina Stănculă, Piatra Neamț
“Băi, ce carte bună!”
Nimeni, niciodată