Septembrie 1992. Eram elev în clasa întâi, iar la ora de desen doamna noastră învățătoare ne-a dat ca temă să facem din acuarele un peisaj de primăvară.

Îmi îndrept spatele în bancă, scot coala albă din blocul de desen și mă apuc de treabă. Deschid acuarela, iau pensula, o înmoi ușor în apă, iau o culoare și mă apuc să desenez: un câmp cu iarbă, flori, copaci, cer, soare, razele care coboară.

Umplu foaia destul de repede cu culori și contururi. Adaug pe ici pe colo câte o floare, un copil alergând, copaci, frunze. Clopoțelul sună de ieșire, iar învățătoarea noastră vine să strângă desenele. Pășește printre rânduri, și apucă pe rând fiecare coală cu grijă ca vopseaua să nu curgă.

Exclamă din când în când cuvinte de apreciere: „Foarte frumos, Mălina” „Bravo, Claudiu! Ți-e mai mare dragul să te uiți la așa desene!”

Ajunge la banca mea și preia foaia din care culorile încă se mai preling. Privește o dată foaia, apoi se uită în ochii mei cu gura căscată.

„Doamne, Andrei, ce-ai făcut aici?”

Dacă aș fi fost Picasso, probabil că desenul meu ar fi arătat așa.
Sursa: Landscape in Mougins, Pablo Picasso, 1963. https://wanford.com/landscape-at-mougins-by-pablo-picasso/

De la băncile din spatele meu se aud mici râsete înăbușite.

Las privirea în pământ și tușesc scurt:

„Peisaj de primăvară,” răspund.
„Andrei, ai făcut soarele negru!”

Din spatele meu sare un nou val de râsete.

„Iarba e maro închis, Andrei.”
„Păi, știți, eu …”
„Și florile sunt mov închis cu negru.”

Simt deja că-mi ard urechile, iar fața îmi e caldă. Doamna învățătoare ia foaia și continuă drumul spre celelalte bănci. Nu-ți spun cum s-a încheiat episodul pentru că, din fericire, l-am găsit zilele trecute pe net.

În 2017 am ținut un discurs la un eveniment studențesc intitulat Minți Conectate. Unul dintre participanți a capturat audio prezentarea mea și a pus-o într-un fișier pe SoundCloud. Calitatea sunetului nu e grozavă, dar se înțelege ce-am vorbit acolo. Intervenția mea începe la 1:30, iar faza cu desenul e de la 3:15 încolo. Merită să asculți toată întâmplarea, mai ales momentul când ajung la psihologul școlii.

Mi-am amintit de momentul cu soarele negru și cerul maro chiar acum recent, în Ajun de Anul Nou. Am fost cu soția și fiica la Muzeul Picasso din Malaga, unde am urmărit lucrări spectaculoase. Încă de mic sunt certat cu artele plastice, dar experiența din Malaga m-a făcut să văd în tablourile lui Picasso principii care funcționează bine și în oratorie.

Aș vrea să-ți împărtășesc mai jos 3 lecții pe care le-am extras din arta lui Picasso și care cred că te pot ajuta foarte bine pe scenă, la un discurs,
într-o întâlnire în care trebuie să susții un punct de vedere.

Să luăm, deci, lecțiile pe rând:

1. E important să știi regulile înainte să le încalci

Pablo Picasso avea experiență solidă în arta clasică atunci când a pornit revoluția cubistă. Știa ce face. Întâi a învățat să deseneze convențional, abia apoi a răbufnit în originalitate. Îmi pierd mințile când văd că oameni care nu au vorbit un minut în fața unui public, dar vor să fie „originali” și „unici” din prima. Nu merge.

Cred că întâi e bine să învățăm șabloane, apoi, pe măsura priceperii noastre, putem să le spargem. Cu ideea asta pot să mă duc până în pânzele albe.

2. În toate există o geometrie

Cred că în comunicare geometria e structura, cea care te învață să rostești o idee cu cap și coadă. Am mai scris despre cât de mult „iubesc” discursurile tocite pe de rost, cuvânt cu cuvânt și câtă „încredere” poate să-mi transmită un vorbitor care nu are o interpretare logică, structurată a propriului său discurs (vezi punctul 9 din “Cum să scapi de emoții“).

3. Castitatea nu-i bună în artă

Picasso spunea că arta e intimă, profundă, sinceră. Cred că și în comunicare e bine să ne dăm voie să fim un pic colorați. Nu fluvii de înjurături, nu bancuri cu sex, dar o mică „nesimțire”, dacă ți-o controlezi, e binevenită.

Cele 3 idei pe care le-am extras din experiența celor două ore cât am stat la Muzeul Picasso ar putea să stea într-o singură propoziție:
fii îndrăzneț, neconvențional, cald, dar păstrează ordinea.

Suntem mână de fier în mănușă de catifea, iar cuvintele noastre pot să mângâie sau să lovească.

Important e ca oamenii să nu rămână indiferenți atunci când le vorbim.

P.S. Îți mai las o dată aici link-ul către întâmplarea cu soarele negru, cerul maro și tot tămbălăul care s-a făcut la școală și acasă pe seama desenului meu „original”.